Ştiinţa creaţiei este cunoaştere iar această cunoaştere este cheia vieţii.

Ştiinţă, în latină « scientia », vine din rădăcina proto-indo-europeana « skei », care înseamnă « a separa ». « Scientia » are legătură cu « scindere », cu « a separa » sau « a scinda ». Ştiinţa presupune separarea subiectului de obiect. A cunoaşte presupune un subiect care observă un obiect. Cunoaşterea, ştiinţa, nu pot exista în afara acestei separări dintre subiect şi obiect. Din acest motiv, cuvântul « ştiinţă » a ieşit din rădăcina « skei », « a separa ».

Creaţia vine din latinescul « creaţio », a cărui rădăcină proto-indo-europeana este « ker », « a creşte ». Creaţia este creştere. Dar ce creşte ? Subiectul care observă ? Obiectul observat ? Relaţia dintre subiect şi obiect, adică observarea, cunoaşterea ? Ce creşte în povestea asta ? Probabil că toate la un loc. Subiectul îşi creşte orizontul de cunoaştere pe măsură ce observă obiectul, obiectul creşte la rândul lui pe măsură ce este observat şi îşi dezvăluie noi aspecte, iar creşterea lor este amplificată de relaţia dintre ele.

Creaţia este creştere. Ştiinţa creaţiei este cunoaşterea acestei creşteri prin separarea fecundă dintre subiect şi obiect. Totuşi, fizica cuantică ne învaţă că subiectul şi obiectul nu sunt total separate unul de altul. Subiectul nu poate observa o lume obiectivă complet ruptă de el pentru că aşa ceva nu există. Subiectul este parte activă a realităţii pe care o observă. Noi nu vedem lumea care este ci lumea care suntem, întrucât actul de a observa modifică realitatea pe care o observăm.

Sursa, sau Dumnezeu în termeni religioşi, este subiectul care se observă pe sine în actul creaţiei. Sursă este simultan subiectul care observă şi obiectul observat. Creaţia este procesul prin care Sursa se cunoaşte, se observă pe sine. Din punct de vedere matematic, Sursă este mulţimea care devine ea însăşi element al propriei mulțimi.

Omul este făcut după chipul şi asemănarea Sursei. Când omul observă realitatea în care trăieşte, el observă simultan o parte din el însuşi întrucât acea parte din el însuşi este prezentă în realitatea pe care o observă. Secretele întregului univers şi mecanismele intime ale creaţiei sunt ascunse în om.

Iată ce se află scris de mii de ani pe frontispiciul templului lui Apollo de pe muntele Parnassus din Grecia :

« Te avertiz, oricine ai fi, o, tu, care doreşti să cercetezi arcanele naturii, că dacă nu întâlneşti în chiar interiorul tău ceea ce cauţi, nici în afară nu-l vei descoperi ! Dacă tu ignori miracolele aflate în propria ta casă, cum pretinzi să găseşti alte miracole ? În tine se găseşte ascunsă comoara comorilor. Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi Zeii ! »

Apollo este un tip cool. Ne spune că tot ce e mai preţios în ceea ce căutăm, « comoara comorilor », se află în noi. Nu avem nevoie să explorăm la nesfârşit universul în care trăim ca să aflăm cine suntem. Uneori e suficient să ne uităm mai adânc în noi. Ştiinţa creaţiei este această privire scrutătoare întoarsă către sine. Creşti, adică eşti co-creator cu Sursa, în măsura în care te vezi şi afli cine eşti. Cunoaşterea este viaţă iar viaţa este creşterea relaţiei dintre tine şi tot ce se află în jurul tău începând cu tine însuţi.